Se spune că ar fi fost odată două fete de la moţi, de la Arieşeni şi ca surate mergeau împreună cu vitele la păscut pă munte. Vacile aveau viţei mici. Într-o zi or pierdut viţăii. De frica părinţilor, fetele tot căutând şi nevăzând viţeii, s-or hotărât să nu mai meargă acasă.
Şi tăt rătăcind pă culmea muntelui or ajuns la nişte stânci mari. Şi cum erau amărâte, fetele or început să-şi plângă năcazurile zicând:
„Crapă, Doamne, piatra-n două şi ne băgăm amândouă !
Crapă, Doamne, piatra-n una şi ne băgăm barem una !”
Să zice că piatra ar fi crăpat şi fetele ar fi intrat în ea; amândouă. Ar fi rămas semn afară cozile fetelor. Ieste şi nişte vorbe cu Piatra Grăitoare pă care le spun fetele dă măritat când ajung p-aici:
„Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Spune-mi cine ţi-i norocu tău
Ca să ştiu cine-i a mneu ?
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Spune-mi cine mi-o fi norocu
Că şi io ştiu unde ţi-i locu ?
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Spune cine te-o-nşelat şi-mpietrită te-o lăsat ?
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Spune cum sânt ochii lui
Că şi io acum ţi-o spui
Albaştri ca şi-naltu cerului.
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Spune-mi cum sânt buzele lui ?
De o spui, de nu o spui dulci-s io ţi-o spui.
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Spune-mi cu cine să mă însoţesc
Ca tine să n-o păţesc ?
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Vrei să-mi spui tu oare
Unde-s chicile tale, fată mare ?
Fată-n piatră grăitoare, fată mare
Ai ghicit la toţi norocu
Şi noi ştim c-aista-i locu
Pietrii grăitoare.”
Antologie de cultură populară bihoreană – Legende – Miron Pompiliu – Oradea
