Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Povestea orașului Ștei – orașul proiectat la Moscova

Posted in Povești și legende bihorene |

Povestea orașului Ștei – orașul proiectat la Moscova

2 Flares 2 Flares ×

Sovieticii au construit orasul Stei in patru ani (1952-1956), transformand satucul cu nici 200 de case intr-un oras cu 25.000 de locuitori. Au fost ridicate zeci de blocuri si baraci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, doua scoli, o baza sportiva, restaurant si magazine. Sute de ofiteri sovietici si soldati au ajuns la Stei in toamna anului 1952, dupa vreo trei ani de inspectare a zonei de echipe de geologi din URSS. Steienii erau cunoscuti in toata depresiunea Beiusului ca fiind cei mai buni cultivatori de varza si castraveti. “Iaca, ma, c-o venit si scartavetii!”- le strigau cumparatorii din Beius, Vascau, Baita si Arieseni, unde isi vindeau marfa. Porecla de “scartaveti” au purtat-o decenii de-a randul. Fara pasiuni politice, localnicii se ghidau in viata dupa principiul “fie ce-o fi, numai sa ne lase lumea-n pace”.

A mutit “higheghea Draii”

Inainte cu vreo doua saptamani de a ajunge rusii la Stei, intr-o zi de duminica, pe cand oamenii se pregateau sa mearga la biserica, anuntul facut de tobosarul satului a scos toata suflarea in ulita. Cu o voce grava, plina de importanta, barbatul le-a spus consatenilor sai ca trebuie sa se grabeasca sa-si adune recoltele de pe camp, ca peste gradinile lor cu zarzavaturi se va construi un “maree oras”. Vestea a cazut ca un trasnet pe bietii tarani. Seara, la magazinul din sat care tinea si loc de camin cultural, cel mai renumit lautar din zona, “highighisul Draia”, n-a mai avut cui sa cante. A incercat doua-trei danturi, a jucat pruncul popii  cu fetele lui Balan, ca erau bogatasele satului, apoi tinerii s-au imprastiat care-ncotro. Seri la randul, oamenii s-au adunat ciorchine pe la portile caselor ca sa intoarca problema pe toate fetele. Unora nu le prea venea sa creada, iar altii au jurat ca nu le vor da rusilor nicio bucata din pamantul stramosilor lor.

Dureroase aduceri aminte…

Tuturor le erau inca proaspete in minte ororile traite in timpul ultimului razboi, cand din cauza luptelor care s-au purtat in sat au fost nevoiti sa se refugieze prin paduri. “Eu aveam pe atunci vreo opt ani, dar tin minte si acum zilele si noptile grele petrecute in padurile din satul Hidisel, unde se refugiasera si alte familii; cele care aveau vite bune de jug au fugit prin partile Halmagiului. Satul era plin de soldati rusi care luau tot ce intalneau, vite, mancare, bautura, cotrobaind peste tot si nedandu-se in laturi de la nimic. Spre exemplu l-au impuscat pe Nichita Petris a Hijului pentru ca n-a vrut sa le dea o gaina”, povesteste profesorul Ioan Simedre, cel care, in calitate de director a condus mai bine de doua decenii destinele vechii scoli din Stei. In cumplitul razboi, profesorul Simedre, acum in etate de 75 ani. si-a pierdut tatal, el fiind crescut impreuna cu cei doi frati ai sai, doar de bunicul sau.

“Invazia” sau cum se “fabrica” un oras!

Vestea tobosarului din Stei a devenit certitudine intr-o zi insorita de toamna timpurie a anului 1952, cand un tren lung de nu i se vedea capatul s-a oprit in gara de langa gradina Teichi. Si pentru ca nu era ora la care trebuia sa vina marfarul dupa bustenii neamtului de la Berger, toti taranii de pe camp au lasat lucrul si au privit ciudata fieratanie. “Au venit rusii cat frunza si iarba. Si au inceput sa coboare din tren, si-au coborat si tot au coborat… pana ne-am saturat noi sa stam si sa ne tot uitam dupa ei. Au descarcat scanduri si materiale de constructie pe care le-au carat la marginea gradinilor cu varza din Tiguleasca, in Belgeasca, cum ii spuneam noi, cam pe unde se afla acum unitatea de pompieri si si-au ridicat acolo un fel de  orasel din baraci. In acelas timp , pe drum, in sat au intrat o gramada de masini de armata cu specialisti sovietici, care venisera cu avionul pana la Oradea, si imediat s-au apucat de lucru. Chiar de-a doua zi, au bagat buldozerele in haturile noastre si au inceput lucrarile din mai multe parti deodata. Bietii sateni s-au trezit cu toate zarzavaturile si culturile pline de scanduri si caramizi”, isi aminteste profesorul Simedre.

Orgii bahice si uraniu

Prima grije a elitei sovietice care venise la Stei a fost sa-si construiasca un local select chiar in centru viitorului oras. Restaurantul “Ardealul”, ridicat inaintea blocurilor de locuit, a fost pazit in toti cei zece ani cat a durat ocupatia sovietica, de soldati inarmati. In timp ce elita ruseasca chefuia pana in zori, sute de mii de tone de uraniu de la Baita au luat drumul Moscovei. Rusii erau al dracului de rezistenti la bautura, spun localnicii. Pentru aceeasi elita au fost construite blocuri cu doua nivele pe strada Lenin, unde era interzisa circulatia pentru a nu deranja. A urmat o baza sportiva si magazine exclusiviste, la care aveau acces doar cetatenii rusi. Pentru cei mai multi locuitori au fost construite blocuri de tip KD (cu pereti de panouri) si locuinte de tip BW (casute verzi de inspiratie nemteasca), pe fostele strazi Fruntasilor, Tineretului, Sportului, Eminescu etc. Tot in acea perioada s-au construit blocurile vechi (cu doua etaje) din cartierul Petrileni. In intregul sau, orasul Stei a fost proiectat la Moscova, de aceea strazile au o forma unica in tara, sunt paralele si deosebit de lungi. In 1952, cand rusii au inceput sa exploateze in Muntii Apuseni si sa construiasca orasul Stei, Departametul Uraniului functiona sub conducerea romano-sovietica cu titulatura “Sovrom-Kwartit”. Zacamantul de uraniu de la Baita se afla aproape de suprafata. Pentru extractia si transportul minereului rusii au folosit toate mijloacele posibile, tren, avion, masini, au angajat peste 20.000 mineri si au folosit aproximativ 10.000 de soldati. Materialul de la Baita se transporta cu masini de mare tonaj la Stei, unde era prelucrat in trei mori, apoi se ambala in cisterne speciale si se expedia cu vagoanele prin Halmeu. Zilnic plecau cate doua-trei garnituri de tren. Rocile care aveau un continut foarte mare de uraniu erau transportate cu avionul de pe aeroportul amenajat pe un deal in partea estica a orasului Stei. Potrivit datelor statistice in cei 10 ani rusii au dus de la Baita peste 300.000 tone de uraniu de cea mai buna calitate. Cu aceasta cantitate de minereu, reactorul de la Cernavoda ar putea functiona 300 de ani. In 1960 rusii au parasit Steiul si bazinul minier.

Statele de plata, semnate la carciuma.

Atrasi de mirajul castigului, la Stei au ajuns peste 17.000 oameni din toate colturile tarii. Multi dintre noii veniti au ales sa ramana. Cu toate ca minerii erau bine platiti, au fost putini aceia care au reusit sa-si incropeze cate o gospodarie mai rasarita. “Aproape toti cei care au lucrat la mina isi lasau salariile la birturi. Cum ieseau din sut intrau direct in carciuma si ajungeau acasa doar tinandu-se de garduri” isi aminteste unul din cei mai vechi carciumari din oras. Dupa plecarea rusilor mina a intrat in regim de exploatare strict secreta. In urma cu 10 ani exploatarea uraniului a incetat si prin hotarare de guvern in anul 2000 s-a transformat in Depozit National de Materiale Radioactve. Singura activitate care a ramas in sistem privat a fost extragerea molibdenului. Din cei 6000 de mineri care lucrau in mina, mai semneaza statele doar 25 de persoane.

Soarta orasului Stei in prezent.

Soarta urbei se afla acum in mainile generatiei nascuta odata cu orasul. Ex-ministrul Vasile Blaga a reusit sa repare o parte din abuzurile rusilor. Prin decizie a Prefecturii Bihor nr.210 din 5 iunie 1991, semnata de Blaga in calitate de prefect, cultivatorii de “scartaveti” expropriati au fost despagubiti sau si-au primit terenurile inapoi. Oamenii de afaceri Ioan si Viorel Micula au cumparat aproape toate obiectivele construite de rusi, fabrici, depozite,magazine, localuri. In prezent, trei sferturi din populatia activa a orasului lucreaza la firmele fratilor Micula, iar celalti asteapta sa prinda si ei un loc de munca. La Baita, liderul ortacilor, Alexandru Istoc,  se chinuie de unul singur sa intretina inca vie flacara unui lampas minier gata sa se stinga.

Printr-un decret in ianuarie 1956, satul Stei devine oras. Doi ani mai tarziu, in 1958, guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej ii da numele de “Doctor Petru Groza” iar in 1996 revine la vechea denumire, “Stei”.

Consemnari dupa o monografie de Mariana Gavrila.

2 Flares Twitter 0 Pin It Share 2 Google+ 0 Facebook 0 2 Flares ×