Pages Menu
TwitterRssFacebook
Categories Menu

Legenda a doi frați: Someșul și Crișul

Posted in Povești și legende bihorene |

Legenda a doi frați: Someșul și Crișul

0 Flares 0 Flares ×

În vremurile de demult, de când sunt şi poveştile, trăia la poala muntelui Vlădeasa un crai frumos şi tânăr. Şi-i era numele Bogdan. Muntele cu pădurile de brazi şi păşunile, toate erau în stăpânirea lui.
Îi venise şi craiului vremea să se însoare dar peste puţină vreme, după ce îşi aduse domniţa, năvăliră duşmanii în hotarele lui, îi aprinseră cetatea şi pe crai îl omorâră.
Domniţa scăpă de moarte şi după ce-şi adună turmele ce mai rămăseseră de mâna duşmanilor, se sui la munte. Pe locul căruia îi zic şi azi Bogdăneasa îşi făcu un bordei. Aici născu peste câteva zile, doi copii gemeni, feciori amândoi. Şi, cum e vorba din poveste, creşteau voinicii într-o zi, ca-n două şi se făcură nişte flăcăi, cât îţi era mai mare dragul.

Copiii îndrăgiră ciobănia şi abia aşteptau să treacă iernile, pentru ca să poată ieşi la larg. Vara îşi purtau turmele la păşune prin poienile din apropiere şi în vreme ce oile păşteau cuminţi şi blânde, ei începeau să cânte din tulnic şi din fluier. şi cântau ciobănaşii mei aşa de frumos, încât izvoarele se opreau din şopot şi rămâneau înmărmurite, iar pasările încetau din zbor şi se adunau stoluri în jurul lor, ascultându-le cântecul.
Trecu aşa o bucată de vreme dar, într-o vară dăduse o secetă mare şi, în lipsa păşunii, oile începură să flămânzească. Atunci fraţii plănuiră să-şi mute turmele mai departe până vor afla undeva o păşune mai bună.

Într-o dimineaţă îşi luară rămas-bun de la mama lor şi plecară la drum.
În vârful muntelui aflară păşune bună şi apă destulă. Îşi puseră staulele aici şi, slobozind oile la păscut, se apucară să-şi facă colibă. Ziua trecu repede şi seara, după ce îşi aşezară oile, voinicii îşi făcură foc, vrând să-şi gătească ceva de mâncare. Dar nici nu se aprinse focul bine, când începuse să sufle un vânt ascuţit şi fraţii simţiră cum îi cuprinde, fără veste, somnul. Când se treziră a doua zi din somn, soarele era la amiază. Oile zbierau de foame în staul şi câinii abia se mai ţineau pe picioare de osteniţi. Fraţii se uitară unul la altul buimaci apoi îşi numărară oile. Văzând că nu lipseşte nici una, le mai veni inima la loc. Se spălară şi apoi îşi scoaseră oile la păşune. Peste puţin, uitară grija şi începură să cânte din fluier. Şi cum cântau aşa, cu gândul la mama lor, deodată le răsări înainte, ca din pământ, o fată frumoasă ca o Cosânzeană. Ciobanii încetară din cântat şi rămaseră privind miraţi spre fată. Ea veni aproape de ei, apoi le spuse supărată:
— Rău aţi făcut, voinicilor, că aţi venit aici ! Poiana asta e moşia mamei, care e vrăjitoare şi cu greu veţi putea scăpa de răzbunarea ei. Eu v-am văzut şi ieri şi mi-aţi căzut dragi. Am venit acum la voi să vă spun cum să vă feriţi de vrăjile mamei şi să vă ajut. Aceluia care se va arăta mai vrednic între voi îi făgăduiesc că îi voi fi nevastă. Şi acum ascultaţi. Mama a trimis aseară „Somnul“ la voi, pentru ca să vă adoarmă pe veci. Mie mi-a fost milă de voi şi am furat o parte din el, aşa că nu v-a putut strica. Acum mama e mânioasă foc şi pe seară iar va trimite „Somnul“ la voi. Dar nu vă temeţi, că el nu vă mai poate strica. De dimineaţă va trimite la voi pe fratele meu şi, dacă îl veţi putea bate, atunci va trimite şi cerboaica. Cerboaica asta are un corn în frunte. Aici îi stă puterea. Dacă voi veţi putea reteza cornul, atunci aţi scăpat. După aceste vorbe, fata le întinse o frunză şi zise:
— Cine se va şterge cu frunza asta pe frunte, acela nu va adormi şi va rămâne tare. Dar fiţi cu grijă, numai unul să vă ştergeţi cu frunza într-o seară, că, dacă vă ştergeţi amândoi, atunci îşi pierde puterea de vrajă. Unul dintre fraţi luă frunza şi tocmai vru să mulţămească, când fata se făcu iarăşi nevăzută. Trecu şi ziua asta, cum trec toate zilele, şi seara, după ce îşi aşezară
oile, fratele mai mic zise:
— Bădiţă, adă frunza la mine în seara asta şi tu te pune de te odihneşte, că vreau să-mi încerc şi eu puterea cu feciorul vrăjitoarei !
— Bine, frăţioare, răspunse celălalt, dar tu eşti mai tânăr cu ceva şi mai plăpând ca mine şi mi-ar fi jale să te văd prăpădit de zmeu. Mai bine te odihneşte tu şi lasă grija în sarcina mea.
— Rogu-te, bădiţă, fă pe voia mea în seara asta, ş-atunci mâine va veni şi rândul tău.
Fratele mai mare îl privi pe celălalt cu drag, apoi scoase frunza din sân şi i-o întinse:
— Ţine, frăţioare, şi Dumnezeu să-ţi ajute !

Abia isprăvi aceste vorbe, vântul începu să sufle şi somnul îi cuprinse iarăşi pe furiş. Mezinul scoase frunza şi se şterse cu ea pe frunte. Simţi îndată cum i se limpezeşte mintea şi cum puterea îi creşte. Peste puţin, vântul începu să sufle mai tare. Câinii începură să alerge în toate părţile, lătrând furioşi, şi oile să se frământe în staul. Atunci ciobanul se ridică de lângă fratele care dormea ca mort şi strigă către oi, apoi îşi chemă câinii lângă el. Oile, auzind glasul stăpânului, se liniştiră şi câinii se apropiară, lătrând vesel şi gudurându-se. După miezul nopţii câinii începură să latre din nou dar mai tare acum, şi ciobanul văzu la lumina lunii un om apropiindu-se de staul pe furiş. Ciobanul puse repede mâna pe ciomag şi se ridică de jos sprinten. Străinul ajunse lângă staul şi cerca să deschidă strunga. Câinii se apropiară de el lătrând furioşi dar cât ai clipi din ochi, amuţiră pe veci. Ciobanul se apropie de strungă şi strigă:
— Ce cauţi acolo, omule ?! Dacă eşti vreun drumeţ străin şi rătăcit, vino de te odihneşte aici lângă foc şi lasă oile în pace, că de unde nu, apoi să ştii că ţi-ai aflat omul !
— Cum ai spus, frate? Ia´n mai zi odată !
— Apoi, am zis să fii pe pace, că ţi-ai aflat omul !
— Alelei, fârtate şi sărăcuţ de tine, ce rău ai nimerit-o, dar dacă îţi dă puterea, după cum te arată gura, apoi hai la luptă !

Ciobanul înţelese îndată cu cine are de lucru, dar nu se sperie. Îşi făcu cruce, apoi se îndreptă spre străin şi se luară la luptă. Zmeul se frământa din răsputeri şi arunca foc în toate părţile, dar nici ciobanul nu se lăsa. Lupta ţinu până în revărsatul zorilor şi atunci ciobanul simţi cum îl slăbesc pe zmeu puterile. Se mai opinti el de câteva ori, dar ciobanul făcu ce făcu şi îl trânti. Zmeul rămase mort dar şi flăcăul era ostenit, că abia îl mai ţineau picioarele. Se trase încet până la izvor şi se spălă. Peste puţin se trezi fratele mai mare, dar aşa de tare îl muiase somnul, încât era mai slab ca fratele care se luptase. Ziua o petrecură cu greu, căci le era jale după câinii prăpădiţi de zmeu. Seara luă celălalt frate frunza şi, după ce se frecă şi el pe frunte, petrecu în priveghere până după miezul nopţii. Deodată auzi un răcnet sălbatic. Atunci sări de jos ca ars şi, după ce apucă în mână ciomagul, se uită bănuitor în toate părţile. Peste puţin văzu venind în goană un cerb, care în loc de două coarne avea numai unul în frunte. Ciobanul ochi de câteva ori cornul, apoi răsuci ciomagul în aer şi-l azvârli cu atâta putere, încât rupse cornul. Cerboaica se sperie şi o luă în goană înapoi, pe unde venise. Atunci ciobanul alergă la locul unde văzuse căzând ciomagul şi alături află şi cornul cerboaicei. Îl luă în mână dar nu avu vreme să se uite la el, căci în clipa următoare se prefăcu într-un izvor. Cornul era vrăjit, ca cine va pune mâna pe el să se prefacă în izvor. Fata vrăjitoarei uitase să le spună fraţilor să nu se atingă de el. Nu peste multă vreme, se trezi şi mezinul şi, după ce nu îl văzu nicăieri pe fratele său, începu să-l caute. Umblând aşa, încoace şi-ncoace, a dat cu ochii de ciomag şi de corn. L-a luat şi el în mână iar în clipa următoare se prefăcu şi el într-un alt izvor.

Vrăjitoarea se răzbunase…
De atunci izvorul fratelui mai mare e Someşul, care curge lin, iar izvorul mezinului e Crişul, care curge repede, de parcă aleargă în căutarea fratelui pierdut. Şi Someşul, şi Crişul izvorăsc din Muntele Vlădeasa. Iar locul unde a căzut cornul se numeşte şi astăzi: „Cornul Cerboaii“.

Tony Brill – Locuri şi Legende – Legende geografice românesti – Ed. Pentru turism Bucuresti

0 Flares Twitter 0 Pin It Share 0 Google+ 0 Facebook 0 0 Flares ×